Umbre de toamnă

Uneori mă mai bântuie fantomele,
dar m-am obişnuit. Trebuie să trăiesc cu ele
Şi trebuie să trăiesc cu gândul că fiecare om are fantomele lui.
Poate că unii sunt mai norocoşi. Se nasc şi trăiesc fericiţi
Şi nu-şi pun prea multe întrebări.
Dar noi suntem luptatorii, supravieţuitorii. Acest poem este pentru noi.

8ebf6b63e9b12ebff26efb6b9678fb9e.jpg

Sunt într-o pădure peste care a venit fără veste toamna.
Cad uşor în jurul meu frunze ca atingerea unor degete pe pian, do…sol…mi
Ce bine, mi-am zis,
era prea multă tăcere până acum.
Cerul deasupra mea se vede alb dupa coroanele roşii,
inundat de lumină. Înalt şi ameţitor,
ca întrebările care ţi se pun obsesiv la 20 de ani. Oftez.
A venit toamna să cânte în mine un concert sfâşietor, mi-am zis, prevestind solfegiul.
Am pus mâna pe scoarţă si răceala ei umedă m-a facut sa tremur
Mi-am pus mâna pe frunte, o simţeam grea şi plină de gânduri
Şi vise care aşteaptă cu ardoare să fie împlinite
Şi răceala ei m-a facut să tremur.
Viorile au cucerit scena, se scutură copacii:
Mii de culori în mintea mea, mii de note muzicale
Unde eşti, Soare? Am întrebat, dându-mi părul roşu, încâlcit de frunze,
După ureche. S-au întors iar umbrele, Soare, cum se întorc de fiecare dată.
Nu-mi este teamă, să ştii, pentru că am învăţat că Soarele şi Întunericul sunt tot Eu.
Şi oriunde aş alerga în pădurea asta voi da de mine.
Dar frunzele se izbesc în vânt, e momentul apoteotic, corzile se sparg de pasiune,
se sparge lemnul chitarelor
de lemnul copacilor
de lemnul din inima mea

Apoi am auzit:

Spargeţi viorile! Spargeţi viorile, au strigat copacii,
au implorat, iar eu nu mai ştiam
dacă pădurea era pădurea sau sufletul meu.
Te-am aşteptat, Toamnă.
Îmi era dor de muzica ta,
de umbrele tale. Dar
ce vrei să faci din mine?

A. şi jocul de măşti

Mi-am amintit zilele trecute de A.  Mi se mai întâmplă, uneori, să-mi aduc aminte de oameni care mi-au fost dragi cândva, şi oricât aş încerca să uit, se întorc în viaţa mea sub o formă sau alta.

Nu mai ştiu nimic de ea. Mi-am amintit de ziua în care am fost să o vizitez la clinică.

Când am intrat în salon, aerul devenise deodată greu, mai puţin respirabil, de parca ar fi fost un amestec de istorii ale oamenilor care au mai trecut pe acolo. Bineînţeles, mi-am zis, totul e în capul meu. Oamenii ăştia fac curat aici în fiecare zi. A. doarme. A trecut la o doză mai mare, din ce mi-au zis fetele, aşa că e mult mai liniştită, mai obosită, mai sub control. N-am vrut să deschid geamul, am rămas doar să privesc curtea interioară. Nu era doar o atmosferă de spital. Era ceva mai mult de atât, care îmi făcea stomacul să se strângă. M-am uitat la A., la bretonul ei mov tuns şui, la unghiile ei colorate şi la inelele de pe degete. Ce aş putea să-i spun dacă se trezeşte? Mă tot gândisem la asta în drumul până la clinică şi încă nu ştiam. Era a şasea zi de când era acolo. La început, nu o lăsau să primească vizite. M-am aşezat pe singurul scaun din încăpere, un scaun din plastic dur, verde. Mă  gândeam la simptomele pe care le avea, la ce verdict îi dăduseră, la faptul că era atât de târără şi mi se făcuse pielea de găină. În salon a intrat o asistentă şi m-a întrebat în şoaptă: S-a trezit? Mi-a spus că trebuie să o trezească pentru terapia de grup. Nu puteam să-i vorbesc şi mă gândeam că oricum, probabil nu aş fi recunoscut nimic din A. cea care era acolo. Mi-am pus geanta pe umăr şi am ieşit încet din salon, înainte să se trezească şi să ştie că am venit. Am ieşit pe un coridor lung şi alb, care avea pe jos un linoleum albastru. Pe hol mirosea a vopsea proaspătă. Am ieşit cât mai repede, aproape alergând prin curte.

Am trecut în fugă prin amintiri, la fel cum am trecut prin ziua aia de aprilie, când am vizitat-o pe A. fără să ştie, când mi-am dat seama că unele legături nu durează şi poate că e mai bine aşa. Pentru că pentru unii oameni discuţiile din mijlocul nopţii despre artă, viaţă, suflete pereche şi dragoste nu au contat niciodată cu adevărat, ci erau doar un pretext minunat pentru a-şi expune măştile…

Întrebaţi-mă cum am ajuns la examen

Momentul ăla când…E 1:45, eşti încă aproape de casă, iar tu trebuie să ajungi la examen la 2. Ai pierdut autobuzul care vine din sfert în sfert de oră, taxiurile sunt toate ocupate, la comandă nu răspunde nimeni. Eşti determinat să alergi până la Unirii, dar aluneci pe gheață, te murdăreşti de noroi şi îți dai seama că ai mers 100 de m în 5 min. Asa că te pui in fața primei maşini care iese dintr-o parcare de bloc şi întrebi: „mergeți spre Unirii?” Domnul derutat coboară geamul, zice că da, îl intrebi daca te ia şi pe tine, omul nu ştie ce sa mai zică şi răspunde afirmativ. Tu intri frumos în maşină, îți pui şi centura, ii explici că ai examen şi alte detalii, apoi cobori la Unirii şi iei metroul.
…Am ajuns la 1:58.

Crăciunul meu, de-a lungul anilor

Trag perdelele. Iau de pe raft globul de sticlă şi îl întorc cu faţa în jos câteva secunde. Îl las pe raft apoi aşa cum era înainte. În lumea mea ninge.

Când eram mică, mică, mergeam la ţară în fiecare vacanţă de iarnă. An de an, bunica îmi croia bucuroasă nevoie mare o sacoşă pentru colindat (mama încă le păstrează). În Ajun, porneam prin sat cu unchi-miu să colindăm şi primeam o mulţiime covrigi, nuci, mere şi plăcinte. Fiindcă mulţi ne erau prieteni sau rude, ne opream aproape la fiecare casă. Mie îmi dădeau prăjituri, lui unchi-miu –vin, iar după ce ne încălzeam, plecam iarăşi prin sat. Ajungeam acasă în toiul nopţii, însă ai noştri ne aşteptau întotdeauna să-i colindăm şi pe ei. Apoi scoteam din traista magică bunătăţile.
A doua zi mâncam împreuna, ne uitam la filmele sau emisiunile difuzate la televizor şi era un sentiment tare frumos să se strângă laolaltă toată familia.

După câţiva ani, când am mai crescut, nu mai mergeam in vacanţă la bunici, însă îmi strângeam câţiva colegi de şcoală şi mergeam să colindăm prin Bucureşti. Cât timp eram împreună, nu contau nici vântul şi nici zăpada. Nu mai ştiu ce primeam, nu mai ştiu dacă era frig sau nu. Îmi aduc aminte doar cum râdeam, cum la primul apartament era întotdeauna cel mai greu: cine îşi face curaj să sune, cine vorbeşte, ce facem dacă ne încurcăm, ce facem dacă ne pufneşte râsul. Unii deschideau uşa, alţii nu, dar noi cutreieram tot cartierul, până se făcea târziu şi trebuia să ne întoarcem acasă 🙂 Când ne întorceam la şcoală, deja aveam glume comune şi amintiri de la colindat.
Mergeam şi la tară în vizită, unde iar se strângeau toate neamurile, mă vedeam cu copiii din sat şi ne miram când ne priveam unii pe alţii şi vedeam cum ne schimbă anii.

A mai trecut timpul şi nu ne-am mai dus la colindat, ne făcuseram deja mari, dar primeam an de an alţi colindători. Oh, văzutul de filme împreună, jucatul de Monopoly cu verii, cărţi, remi, mersul la patinoar, făcutul omului de zăpadă, datul cu sania în parc, bataia cu zăpadă. Ce dor îmi e de toate astea…

Anul ăsta la noi în bloc nu a călcat picior de colindător.
Am tresărit când am auzit pe stradă sunetele de tobă şi trompetă a celor care vin cu ursul. Am avut acelaşi sentiment ciudat ca în fiecare an cand îi vad, de când eram copil, de entuziasm îmbinat cu teamă. M-am bucurat că totuşi, aşa cum e ea, se pastrează o tradiţie. M-am întristat apoi când am văzut la metrou un om al străzii dormind pe scări, îmbrăcat în blană murdară, maronie şi ţinând în mănă un cap de urs.

De Crăciun, nişte rude au fost în vizită prin Bucureşti şi m-au întrebat dacă vreau să merg cu ei prin mall. M-am dus. M-a uimit aglomeraţia din Afi din ziua de sărbătoare, oamenii care se înghesuiau pe la shopping, pe la film, pe la păcănele.
Mai târziu am ieşit cu o prietenă să ne plimbăm pe Calea Victoriei. O grămadă de lume şi prin Centrul Vechi, prin pub-uri. Am intrat şi în Mc Unirii să ne luăm câte un ceai şi era plin-ochi, ca peste tot.
Plin. La Mc. De Crăciun. Hmm…
Am ieşit şi ne întrebam…nu mai stă lumea acasă de sărbători? nu mai petrec şi oamenii timp împreună, în familie?
Da stai aşa, că şi noi tot afară suntem, şi-a amintit una dintre noi.
Ee, nu ştiu, eu am mâncat azi cu ai mei, m-am scos.
Şi după m-am gândit că poate nu numai pentru cei de pe Victoriei sau numai pentru noi, dar poate pentru toată lumea sărbătorile îşi pierd cu încetul câte ceva din farmecul pe care îl aveau cândva. Ceva din cititul lângă sobă, în timp ce se aud trosnind lemnele. Uite că şi de asta mi-e dor!
Sau poate doar m-a apucat pe mine nostalgia… Aşa, că tot se mai incheie un an. 🙂

O zi normală

Trezit la 7 după 3-4 amânări de alarmă. Cu ce ma îmbrac azi? Calc pe un cotor de măr. Pff, azi clar trebuie să fac curat prin cameră. De ce nicio şosetă nu are pereche? De ce cămaşa asta are o urmă de fier de călcat?
Uitat în oglindă, verificat după cearcăne, spălat pe dinţi.
Alergat să prind autobuzul, înjurat în gând oamenii care stau priponiţi la intrare şi care abia te lasă să urci. Hmm, valabil şi pentru cei inţepeniţi pe partea din stânga a scărilor rulante de la metrou.
Citit carte în autobuz, citit între Piaţa Unirii şi Universitate, citit în timp ce aştept la coadă la abonamente.
Timpul zboară: Facultate, bibliotecă, voluntariat. Mâncat pe fugă.
Întâlnit cu prieteni.
Ajuns acasă pe la 10 pm.
Văzut o parte din filmul de două ore la care mă uit de 4 zile.

Mi se întâmplă o chestie ciudată. Zic a nu-ştiu-câta oară că „nu am timp”. Mă opresc şi mă gândesc că de fapt abia acum începe să aibă un înţeles.
Cred ca am mai crescut.

P.S.
stationati

Te iubesc…online?!

E miercuri seara, plouă şi nu am umbrelă. Alerg spre metrou şi cobor în grabă scările. Mi-e foame şi tot ce aş avea de mâncare sunt nişte migdale împrăştiate prin geantă de câteva zile. Messy me. Mă îndrept spre un chioşc cu gândul să-mi iau nişte sărăţele. Cand dau să le plătesc, tanti de la magazin, pe lângă care am trecut mereu în grabă, deschide conversaţia prin a se plânge de vremea de afară. O cred. Stă aici toată ziua singură şi e târziu, aşa că o mai întreb una-alta.

„Aştept şi eu nepoţi”, spune ea visătoare, entuziasmată.
„Urmează să fiţi bunică?” o întreb zâmbind.
„Inca nu, fii-mea nici nu e casatorită încă”
„Ce vârstă are?”
„22”
Nu e cu mult mai mare decat mine, mă gândesc, şi ii zic:
„Aaa, dar e înca devreme!”
„Da, este, dar vrea să se căsătorească. Deşi e mai greu, că el nu face parte din spaţiul Schenghen. Dar vrea să vină aici şi să rămână împreună în România.”
“Aa…nu e român”
“Nu, e indian. Sunt împreuna de 5 ani deja şi se gândesc să se căsătorească”
“Păi şi ei cum s-au cunoscut?”
“Pe calculator…pe internet”
“Pai şi..”
“Da. Nu s-au văzut niciodată.”
Fac ochii mari, dar încerc să păstrez o atitudine cool, deşi în capul meu se derulează scene din “Her” (film despre un tip care se indragosteste de un computer)
“Şi dumneavoastră ce ziceţi de asta?”
“Păi vorbeşte cu el de mult timp, de când era prin liceu, ce să zic, daca ei se inţeleg…”, zice ea zâmbind.
“Da, până la urmă asta e cel mai important”, zic eu, iar între timp se adună câţiva oameni la coadă la chioşc, iar tanti devine ocupată şi dau să plec. Îmi iau la revedere de la ea, îmi zice “te pup, draguţo” şi îmi zâmbeşte călduros.

Mă îndrept spre peron.
Ca să ne înţelegem, să întreţii pe net o relaţie deja formată e una, dar să o construieşti de la zero şi să o păstrezi atâta vreme numai online e altceva. Call me old fashioned, dar eu cred în schimbul de priviri, în “m-am îndrăgostit de zâmbetul ei/lui”, în atingeri, in fluturii din stomac atunci când te ia in braţe, în spaţiul aproape electrizant dintre noi, in tăcerea care cu alte persoane e ciudată, dar între voi e doar aşa cum trebuie să fie.

A venit metroul şi am deschis telefonul. Am mai căutat pe net despre îndrăgosteala online şi am găsit povestea unei tipe care intrase în depresie pentru că, după câteva luni de relaţie în mediul virtual, in care toate erau bune şi frumoase, într-o zi tipul nu a mai răspuns. Aşa, dintr-o dată. Pentru că se intră uşor în astfel de relaţii, oamenii cred că se şi întreţin la fel de uşor. Dar la ce te aştepţi? Aşa cum acea persoana a intrat într-o conversaţie, la fel o poate şi închide: Next, please!

Aşezat langă mine în metrou, un tip de vreo 40 de ani doarme cu bărbia la piept şi sforăie. Încet-încet cade spre mine. Ce obosit pare, săracul. În stanga mea o tanti roşcată trage cu ochiul la ce citesc eu pe telefon. Ce spuneam? Aaa, da.
Spuneam că ceea ce se presupune a fi un act de comunicare, ne izolează, de fapt, de cei din jurul nostru. Cred că vă daţi seama, a sta în faţa calculatorului rămâne o activitate solitară. Vorbeşti cu cineva şi îţi creezi o imagine despre cine este omul respectiv. Aceasta poate fi reală sau poate fi una complet distorsionată. De asta o relaţie pe internet spune mai multe despre noi şi despre ceea ce vedem în alţii decât ceea ce există în realitate. Nu o zic eu, o zic psihologii.if-we-meet-offline-buy-me-drinks

Da, ok, uneori oamenii acţionează în mediul online ca şi când şi-ar da jos o mască: încep să dezvăluie multe despre ei, fara nicio constrângere. Dar o relaţie de acest tip nu se află niciodată în echilibru. Adică se întamplă ca tu să-ţi pui cele mai ascunse gânduri pe tavă, iar celălalt să nu raspundă cu aceeaşi monedă.

De fapt, pentru mulţi e minunată o relaţie online. Fără prea mult stres, fără prea multe responsabilităţi. Răspunzi unui mesaj după 3 zile sau nu mai răspunzi deloc. E ca şi când ai merge la o petrecere, dar nici măcar nu trebuie să te ridici din pat.

Oricât de simplă ar putea părea relaţia asta în faţa calculatorului, care te trece prin diferite emoţii, prin sentimentul că iubeşti şi eşti iubit fără prea multe obligaţii, rămâne, pana la urmă, o relaţie solitară. Dacă decizi că vrei să faci parte din ea există, ca întotdeauna, un preţ pe care trebuie să-l plăteşti: “riscul de a fi capturat de propriile tale dorinţe.”

Să zicem că am avut şi zile mai bune sau povestea cu interviul

În apropierea bulevardului Timişoara, aşteptam într-o coadă de maşini. Afară ploua şi pe parbriz se adunau sute de picături, ştergătorul se îneca şi el în apă, iar mie deja îmi amorţea braţul pe bară într-un autobuz aglomerat. Am văzut cum câţiva oameni adunaţi pe trotuar priveau cu interes ceva ce se întampla pe drum, undeva după camionul din faţă. Accident, om sub roata unui tir. Văzut totul şi întors stomacul pe dos.

Facultate- îmi dau seama, la bibliotecă, după ce caut prin zeci de cărţi de la raftul de Comunicare, că nu găsesc nimic pentru referatul pe care trebuie să-l fac la ITC (aka Introducere în teoria comunicării). Ce se întâmplăă? Îl văd pe hol, din întamplare, pe proful de la curs şi îl întreb de bibliografie. „Aaa, pentru referatul ăsta nu găseşti nimic aici. Trebuie să mergi la facultatea de Arte sau la Psihologie ca să cauţi”. Chiar dacă tema încă mi se pare interesantă, (ca, de altfel, şi restul), tot mă oftic un pic 😦
On the bright side, la cantină m-am întâlnit cu o prietenă de care mi-era tare dor şi am dovada că o îmbrăţişare poate schimba o întreagă zi.

Apoi mers la un interviu. Momente awkward:
„Ce îţi place să faci?”
„Îmi place săă…săă…scriu şi să…”*hai, Marina, zi acolo ceva, e simplu…*dar oare ce trebuie să zic?* pff, tocmai m-am repetat.* Marinaa, nu te mai juca atâta cu degetele * zâmbeşte şi dă din cap*

Conversaţia e pe terminate. Sorb doar vreo 2 înghiţituri din ceaiul verde şi dau să mă ridic. „păi…mi-a părut bine”
„să ştii că poţi rămâne să-ţi termini ceaiul”
„ok”, zic eu, şi mă aşez din nou conştiincioasă, pe scaun. *awkward silence strikes again*

„care este ultimul concert la care ai mers?”
„cred că la Coma, în Fabrica”
„cine e Coma?…eh, în fine…şi zici că ţi-a plăcut?”
„da, mi-a plăcut atmosfera, mulţimea, mă băgam şi în pogo atunci” *stai, ce? Am zis la un interviu că mă băgam în pogo în concerte?*

Yes. Yes, I did.