Să zicem că am avut şi zile mai bune sau povestea cu interviul

În apropierea bulevardului Timişoara, aşteptam într-o coadă de maşini. Afară ploua şi pe parbriz se adunau sute de picături, ştergătorul se îneca şi el în apă, iar mie deja îmi amorţea braţul pe bară într-un autobuz aglomerat. Am văzut cum câţiva oameni adunaţi pe trotuar priveau cu interes ceva ce se întampla pe drum, undeva după camionul din faţă. Accident, om sub roata unui tir. Văzut totul şi întors stomacul pe dos.

Facultate- îmi dau seama, la bibliotecă, după ce caut prin zeci de cărţi de la raftul de Comunicare, că nu găsesc nimic pentru referatul pe care trebuie să-l fac la ITC (aka Introducere în teoria comunicării). Ce se întâmplăă? Îl văd pe hol, din întamplare, pe proful de la curs şi îl întreb de bibliografie. „Aaa, pentru referatul ăsta nu găseşti nimic aici. Trebuie să mergi la facultatea de Arte sau la Psihologie ca să cauţi”. Chiar dacă tema încă mi se pare interesantă, (ca, de altfel, şi restul), tot mă oftic un pic 😦
On the bright side, la cantină m-am întâlnit cu o prietenă de care mi-era tare dor şi am dovada că o îmbrăţişare poate schimba o întreagă zi.

Apoi mers la un interviu. Momente awkward:
„Ce îţi place să faci?”
„Îmi place săă…săă…scriu şi să…”*hai, Marina, zi acolo ceva, e simplu…*dar oare ce trebuie să zic?* pff, tocmai m-am repetat.* Marinaa, nu te mai juca atâta cu degetele * zâmbeşte şi dă din cap*

Conversaţia e pe terminate. Sorb doar vreo 2 înghiţituri din ceaiul verde şi dau să mă ridic. „păi…mi-a părut bine”
„să ştii că poţi rămâne să-ţi termini ceaiul”
„ok”, zic eu, şi mă aşez din nou conştiincioasă, pe scaun. *awkward silence strikes again*

„care este ultimul concert la care ai mers?”
„cred că la Coma, în Fabrica”
„cine e Coma?…eh, în fine…şi zici că ţi-a plăcut?”
„da, mi-a plăcut atmosfera, mulţimea, mă băgam şi în pogo atunci” *stai, ce? Am zis la un interviu că mă băgam în pogo în concerte?*

Yes. Yes, I did.

Povestea unei călătorii în Shanghai

Mă urmăreşte, de câteva zile, o întâmplare:
Shanghai, 2010. În apropierea unui centru media, 12 jurnalişti români se îmbarcă într-un autocar. Înainte să fie gata de plecare, o cărămidă loveşte geamul autobuzului şi se aude un strigăt. Un bărbat pe la vreo 35-40 de ani încearcă să desfăşoare o pancartă, însă este imediat imobilizat şi trântit de către doi poliţişti.
Unul dintre jurnalişti coboară şi face câteva fotografii. În faţa sa, un bărbat strigând după ajutor îşi riscă libertatea, sau poate chiar viaţa, încercand să-i transmită ceva. Iar el nu ştie ce şi se intreabă dacă va afla vreodată.
“M-am apropiat de omul fixat la pământ şi am continuat să fotografiez. Şi el tăcea. Parcă nu i s-ar fi întâmplat lui. La un moment dat, a întins mâna şi mi-a fixat ochii. Apoi l-au luat pe sus şi l-au dus, împreună cu bucata de pânză pe care îşi scrisese mesajul, într-o curte interioară, după o poartă şi o uşă cu gratii. Nimeni nu vorbea engleza. “
Acel jurnalist este Călin Hera, proful care preda, la grupa mea, Tehnici de redactare. Când ne-a spus povestea asta la seminar, m-am gândit cu întristare la întrebarile rămase fără răspuns, la regretul de a nu şti ce s-a întamplat cu bărbatul din Shanghai, dar şi la cum tindem, tot mai mult, să uităm cât de preţioasă ne este libertatea.

sursă foto şi povestea spusă de Călin Hera